Crăciunul, sărbătoarea naşterii Domnului Iisus Hristos

Foto: blog.craciun-magic.ro

Crăciunul, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii, celebrează de peste 2.000 de ani naşterea lui Iisus, dar este şi sărbătoarea care aduce an de an în familie obiceiuri precum colindatul şi împodobirea bradului, sub care copiii aşteaptă darurile Moşului.

Creştinii sărbătoresc pe 25 decembrie naşterea lui Iisus din Nazaret. Odată cu răspândirea învăţămintelor sale, multe dintre tradiţiile străvechi ce au precedat sărbătoarea Crăciunului au fost înglobate de bisericile creştine. Păgânii de pe vechiul continent european celebrau la finele anului solstiţiul de iarnă, prilej de veselie, întrucât prevestea întoarcerea soarelui şi a luminii. Multe dintre obiceiurile lor au fost “creştinate” şi duse mai departe, fiind acum de nelipsit în preajma sărbătorilor de iarnă

În anul 320, papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie. În 325, împăratul Constantin cel Mare a desemnat oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează naşterea lui Iisus.

În epoca modernă, Crăciunul este asociat cu decorarea bradului, mersul la biserică, mesele în familie, colindul, dar şi cu venirea lui Moş Crăciun. Obiceiuri care sunt astăzi de nelipsit în aproape toate colţurile lumii se trag aşadar din lunga istorie a serbărilor luminii, împletite cu datini şi tradiţii răspândite sau absorbite de sărbătoarea creştină a naşterii lui Iisus Hristos.

Povestea lui moş Crăciun este relativ recentă(aproximativ doua secole). La fel şi bradul de Crăciun.

Moș Crăciun este cu siguranță un personaj cunoscut în întreaga lume. Totuși, puțini sunt cei care știu legenda care leagă nașterea Domnului de sosirea moșului în noaptea de Ajun.

Nu sunt puțini cei care cred că Moș Crăciun trăiește în Laponia, alături de soția sa, Crăciuneasa şi de spiridușii care îl ajută să facă jucării pentru a le dărui în noaptea de Ajun copiilor cuminţi sau cei care spun că moșul e un spirit care colindă pământul, cu sania trasă de reni, pentru a răsplăti copiii ascultători. Există nenumărate legende care explică apariția cadourilor sub Bradul de Crăciun.

Foto: WordPress.com

Povestea lui Mos Crăciun începe în Ajunul Crăciunului.

Una din legende spune că Fecioara Maria era pe cale să-l nască pe Iisus Hristos, astfel că i-a cerut lui Moş Ajun să o adăpostească. Pe motiv că este sărac, acesta a refuzat-o, însă a îndrumat-o să meargă la Moş Crăciun, fratele său mai mic şi mai bogat. Fecioara Maria a mers acasă la Moş Crăciun, unde Crăciuneasa a primit-o, însă a trimis-o să nască în grajdul animalelor, deoarece soţul ei era rău şi necredincios.

Crăciuneasa ar fi ajutat-o pe Maica Domnului să nască, însă când a aflat, Moş Crăciun s-ar fi înfuriat şi i-ar fi tăiat mâinile soţiei sale, drept pedeapsă. Fecioara Maria ar fi vindecat-o ca prin minune pe Crăciuneasă, reuşind să-i lipească mâinie la loc. Când a văzut asta, Crăciun ar fi devenit „primul creştin”, cerându-i iertare lui Dumnezeu pentru toate păcatele sale. A doua zi, acesta chiar şi-ar fi împărţit averea copiilor sărmani, iar de atunci, în fiecare an, în Ajunul Naşterii Domnului, Moş Crăciun merge cu sania trasă de reni la copiii cuminţi şi ascultători pentru a le duce daruri.

În Evul Mediu, Moş Nicolae era cel care ducea cadouri copiilor. Olandezii l-au adoptat pe acesta şi l-au denumit Sinter Klass. După ce l-au îmbrăcat cu o mantie verde cu glugă, olandezii l-au dus peste ocean în Statele Unite ale Americii, unde numele său a devenit Santa Claus – Moş Crăciun. În anul 1820, scriitorul new-yorkez Clement Clarke Moore l-a „înzestrat” pe Santa Claus cu o sanie ce era trasă de opt reni. Patru decenii mai târziu, ziarul american Harper’s Illustrated Weekly l-a transformat pe Santa Claus schimbându-i hainele verzi cu un costum roşu şi o căciulă albă.. În anul 1939, poetul Robert May a mai adăugat un personaj în povestea lui Moş Crăciun, pe renul Rudolf, al cărui nas luminos ghidează sania moşului.

O altă legendă aminteşte de un meșter bătrân care pleca la oraș să-si vândă jucăriile. Oameni din acel oraș nu erau prea bogați. Meșterul le vindea jucăriile pe mai nimic.

Dar asta nu-i scădea cu nimic bucuria de a face jucării de care copiii să se bucure, după datină, în dimineaţa de Crăciun. Pană într-un an în care…

Meșterul vânduse toate jucările şi se întorcea spre casă. La marginea orașului s-a oprit să privească o fereastră. Știa că acolo locuiește o familie săracă şi se întreba ce jucării or fi primit copii din această casă.

Trei copii visau cu voce tare:

-Dacă am avea un soldățel de plumb, numai unul, ne-ar fi de ajuns…

-Ne-am juca împreună şi nu ne-am certa niciodată pentru el. Bătrânul ştia că nu mai avea nicio jucărie şi tare ar vrea să le dăruiască măcar una. Dar ce minune! Tocmai un soldățel de plumb răsărise, nu se știe de unde, în fundul sacului. Şi, astfel, dorința celor trei frați sărmani s-a îndeplinit.

În drum spre casă, bătrânul gândea: „As vrea să fac atât de multe jucării, încât să dăruiesc câte una fiecărui copil din lume dar mai ales celor sărmani, cărora n-are cine să le cumpere”. Şi cum mergând așa, pe gânduri, văzu în zăpadă un pui de căprioară care-l privea cu ochi triști.

-Sărmană făptură, ce te doare?

Se pare că puiul de căprioară se rănise la un picior. Cum a ştiut şi cu ce a avut la îndemână, bătrânul i-a legat rana şi la ajutat să se ridice.

Atunci făptura aceea gingașă i-a vorbit cu glas limpede ca de copil:

-Acum văd că ai o inima bună. Dorinţa ţi se va îndeplini.

Ca din pământ a apărut o sanie fermecată purtată în zbor de niște reni minunați.

Şi bătrânul s-a înălțat cu ei în slava cerului înstelat, spre o lume de basme. Chiar şi hainele lui sărăcăcioase se preschimbaseră în niște haine neobișnuite de culoare roșie.

N-ar fi putut spune cât şi pe unde l-a purtat sania fermecată. Într-un târziu, a simţit cum coboară lin într-un ținut înzăpezit, unde îl aștepta o căsuță cu ferește luminate. O mulțime de pitici ca cei din poveşti l-au întâmpinat bucuroși.

Piticii erau îndemânatici, gata să se apuce de treabă. Materialele se găseau din belșug, căci, nu se știe cum, se înmulțeau mereu şi nu se terminau niciodată. Iar bătrânul meșter priceput îi îndruma pe pitici şi împreună făceau jucării, mereu mai multe şi mai frumoase. Pentru fiecare copil din lume, jucăria pe care si-o dorește.

În seara de Ajun sosesc colindătorii. La fiecare casă, ei aduc vestea minunata a nașterii Domnului şi urează un an bun şi îmbelșugat.

Este noaptea în care visele copiilor se împlinesc. A doua zi, în dimineața de Crăciun în jurul bradului împodobit, bucuria nu mai are margini. Nici unul dintre copii n-a fost uitat. Iar după numele sărbătorii, copiii i-au pus numele Moș Crăciun şi așa a rămas pană astăzi.

De aceea, în zilele acestei sfinte sărbători, când stăm cu toți în jurul mesei încărcate cu bunătăți, nu trebuie să-i uitam pe cei sârmani. Moșul are grija de ei o dată pe an. Noi trebuie sa ne gândim la ei mereu!

Împodobirea bradului, un obicei strâns legat de sărbătoarea Crăciunului, îşi are originile în Germania, la fel şi simbolistica arborelui “cu cetina tot verde”, arbore asociat din vremuri de demult cu viaţa.

În Antichitate, iarna era asociată cu moartea plantelor şi, implicit, a vieţii. Pentru că rămâneau mereu verzi, brazii şi pinii erau consideraţi arbori sfinţi.

Foto: reporterntv.ro

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine şi în satele româneşti.

Primele colinde au fost cântate în Europa în urmă cu mii de ani, însă în acea perioadă ele aveau o cu totul altă însemnătate. Colindele sunt cântece tradiţionale, cu teme folclorice şi urări epico-lirice specifice fiecărui colţ al continentului european. Odată cu răspândirea creştinismului, versurile au fost influenţate de motive religioase.

Colindul de Crăciun este unul dintre obiceiurile românești care a ajuns aproape să se identifice cu cea mai importantă sărbătoare de iarnă. În Ajunul Crăciunului, cete de colindători merg la casele oamenilor cântând ”Bună dimineața la Moș Ajun”. Dacă gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani.

În zonele rurale, colindul copiilor păstrează încă frumusețea și emoția de altădată, cetele de colindători mergând pe ulițe și cântând ”Noi umblăm să colindăm”. În unele zone ale țării se păstrează tradiția ca tinerii care colindă să fie îmbrăcați în costume populare.

Colindele sunt religioase și laice. Cele religioase sunt colindele Domnului (În drum spre Vitleim, Nașterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor) și colindele Sfinților (Colindul Crăciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion).

În general, capitolul teologiei creștine, cu puternice influențe de factură populară, este preferința celor mici, mai ales în cântecele de stea, precum ‘Steaua sus răsare’, ‘În orașul Vifleem’, sau ‘Trei crai de la Răsărit’.

Colindele laice (sau lumești) sunt adaptate de colindători la situația celor în fața cărora le cântă, adresându-se unor membri ai familiei sau ai comunității: colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat și milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescar, de marinar, colind de viteaz, de familie, de însurățel, etc.

Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua. Acest obicei evocă momentul în care, la nașterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe magi. Cele mai cunoscute cântece de stea sunt ”Steaua sus răsare”, ”Trei păstori se întâlniră”, ”O, ce veste minunată”, ” În orașul Viflaim”.

Alt obicei cunoscut este Vicleimul, o formă de teatru popular care semnifică nașterea lui Iisus. Inspirat din literatura bisericească, Vicleimul păstrează detalii din colindatul cu măști. Altă formă de teatru popular sunt Irozii, în care personajele centrale sunt împăratul Irod, pruncul Iisus, magii.

Umblatul cu capra este un obicei ce ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Numele acestui obicei variază de la o regiune la alta — cerb în Hunedoara, capra sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță în Transilvania. În Muntenia și Oltenia capra e denumită brezaia.

Capra este însoțită de o ceată zgomotoasă cu nelipsiții lăutari care acompaniază dansul caprei, care sare, se rotește și se apleacă, în același timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului și a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice închinate renașterii divinității.

Lucian Ionescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *