159 de ani de la Unirea Principatelor Române

Foto: ziarulunirea.ro

Mica Unire a reprezentat un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două principate, Țara Românească și Moldova.

Anul 1859 a reprezentat un punct de însemnătate crucială în istoria românilor și primul pas important în direcția înfăptuirii statului național român.

Urmările Unirii au fost uriaşe. De data aceasta nu a mai fost vorba de o simplă schimbare de domnie, ci de o nouă pagină de istorie naţională. Începea o epocă de realizări profunde în toate domeniile, care au deschis calea modernizării şi dezvoltării României şi care au creat condiţiile obţinerii Independenţei (1877) şi realizării Marii Uniri (1918).

La Braşov, la 12/24 mai 1848 se elabora programul-legământ: ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, ce cuprindea obiectivul fundamental românesc:Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc.”

Conjunctura europeană a realizării Micii Uniri

 De fapt, Mica Unire a a fost posibilă datorită unor conjuncturi geopolitice europene care vizau în mod direct această parte a Europei de Est.

Ordinea geopolitică a Europei în anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman, se stabilise ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp însă echilibrul astfel stabilit a început să se destrame, îndeosebi din cauza crizei interne în Imperiul otoman, principatele Române aflându-se în vasalitate în raport cu acesta. Totodată, era evidentă dorința Rusiei de a-și extinde influența sa istorică în Moldova și în Țara Românească. Profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, Rusia a început în 1853 așa zisul “Război al Crimeii” împotriva acestuia, ocupând Principatele Române.

În această conjunctură, Franța, Anglia și Austria au format o alianță prin care se opunea creșterii influenței Rusiei în Orient, mai ales că deja Rusia se extinsese în Asia în contra intereselor franceze și engleze. Războiul Crimeei s-a încheiat printr-un  armistițiu având ca țel slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră. Astfel a intrat în atenția marilor puteri ale politicii europene și situația “principatelor dunărene”, Moldova și Țara Românească. După retragerea Rusiei în anul 1854, în mod neașteptat Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, plasând în octombrie 1854, 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia.

Așadar, această zonă a Europei a prezentat un interes enorm în lupta marilor puteri de atunci. În recunoașterea adevărului istoric,  trebuie să reținem că unirea principatelor a fost un proiect politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive de politică externă în favoarea intereselor Franței: în primul rând a fost un proiect antirusesc de-a îngrădi și a pune o barieră în extinderea intereselor rusești, iar în al doilea rând a fost impunerea “principiului națiunii” pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei.

Peste acest context geopolitic european, s-a suprapus dorința și voința populației și a păturilor conducătoare din cele două principate încă din 1600, când lui Mihai Viteazul i-a reușit pentru scurt timp o unificare a două principate de cultură si proveniență înrudite istoric.

Au urmat apoi deciziile adoptate prin tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), care prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene(Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia), revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigației pe Dunăre, pusă sub control internațional ș.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni între susținătorii ideii de Unire din Țara Românească reprezentată de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, s.a. și separatiștii din Moldova reprezentați de Nicolae Istrati, ideologul mișcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, etc. Aceștia din urmă vedeau în Unire o decădere a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la București, ceea ce s-a și întâmplat după 1861.

La alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857), Vogoride, având promisiuni din partea Înaltei Porți că va fi numit domnitor al Moldovei, a falsificat alegerile prin înlocuirea listelor electorale ale unioniștilor cu cele ale separatiștilor.

Planul i-a fost desconspirat însă, chiar de soția lui, Ecaterina Vogoride, care a sustras o parte din corespondența secretă purtată de soțul ei cu rudele din Constantinopol. Scrisorile compromițătoare au fost publicate în ziarul unionist “L’Etoile d’Orient”, ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp și în Moldova. Datorită acestui incident, Imperiul Francez, Rusia Imparială, Prusia și Regatul Sardiniei au rupt relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, și prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile prin care se cerea:

  • Respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulațiiîncheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634;
  • Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
  • Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării;
  • Neutralitatea teritoriului Principatelor;
  • Puterea legiuitoare încredințată Adunării Obștești, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris.

În 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri.

În Moldova, Alexandru Ioan Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Așa că fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza și în Țara Românească. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române și primul pas pe calea înfăptuirii statului național român unitar.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane Bucureşti, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

Profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele române nu pot fi conduse de același domnitor și puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor. Liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

Situaţia creată în cele două Principate a fost dezbătută în cadrul Conferinţei internaţionale deschise la Paris între 26 mart./7 apr. – 25 aug./6 sept. 1861. Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiile austriac şi otoman s-au arătat iniţial nemulţumite, prima fiind neliniştită de perspectiva consolidării statului român, cealaltă urmărind unele avantaje materiale.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea Firmanul (decretul) de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei, prin care Puterile suzerane şi garante erau de acord cu schimbarea Convenţiei şi admiteau unificarea instituţiilor legislative şi administrative ale celor două principate. Rezerva asupra noului statut venea tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieţii domnitorului.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţând mesajul său: ”Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată.”

A urmat unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la data de 24 ianuarie 1862 îşi deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat.

Termenul de România, care fusese frecvent folosit, dar neoficial, în anii 1850 cu referire la un stat unitar, situat între Marea Neagră și Munții Carpați, a devenit acum numele curent al Principatelor Unite, așadar, începând din 1862, a fost folosit în actele oficiale ale țării.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.

Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și de cel al Prisiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866 potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

În tot acest timp, în care două dintre principatele române au reușit să se unească, Transilvania se afla sub stăpânire austriacă, iar din 1867, sub dominație austro-ungară, până în 1918, când a avut loc Marea Unire de la Alba Iulia.

Lucian Ionescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *