Europarlamentarul Laurențiu Rebega a vorbit la Ploiești despre resursele de petrol ale României

Europarlamentarul român Laurențiu Rebega a susținut joi la Ploiești un interesant discurs în cadrul conferinței cu tema ”Locul României în Uniunea Europeană”. În fața a peste 100 de participanți de toate vârstele, Laurențiu Rebega a avut ocazia să se refere la resursele de petrol ale României și, în general, la situația resurselor naturale românești.

Potrivit lui Laurențiu Rebega, ”creșterea producției de petrol, la sfârșitul sec. XIX și la începutul sec. XX, se corelează foarte bine cu creșterea importanței României în ansamblul Europei. Putem spune că rezervele, producția și capacitatea de prelucrare a petrolului au fost un factor important în susținerea acțiunilor internaționale ale țării. Putem spune că România a putut să-și impună cererile în cadrul Tratatului de pace de la Versailles inclusiv pentru că dispunea, la acea dată de o poziție de forță pe piața combustibililor. Astfel, realizarea Marii Uniri din 1918 poate fi văzută și ca o consecință a acestui atu”.

Rebega a arătat că România împlinește anul acesta 160 de ani de când a procesat pentru prima dată petrol în rafinăria de la Râfov, lângă Ploiești, care a fost și prima rafinărie din lume, fondată în anul 1857 de frații Teodor și Marin Mehedințeanu.Țara noastră are însă o tradiție mult mai veche în industria petrolieră. Potrivit istoricului Gheorghe Buzatu, cele mai vechi mărturii documentare despre existența unor izvoare de țiței se referă la cele aflate în Moldova (ținutul Bacăului). Un document provenind din cancelaria domnilor Ilias și Ștefan, fiii și urmașii la tron ai lui Alexandru cel Bun, amintea la 4 octombrie 1440 de satul “Lacacești pe Tazlăul Sărat, în dreptul păcurei“. Începând din secolul al XVI-lea se întâlnesc mențiuni privitoare la exploatările de păcură din Muntenia (județul Prahova). Cea dintâi — din 22 noiembrie 1517 — atestă, printre punctele de hotar ale satului Secăreani (azi Țintea), locul numit “la Păcuri”. Peste numai câteva decenii sunt amintite primele exploatări de țiței. Astfel, un zapis din veacul al XVIII-lea certifică faptul că, la 1676, moșnenii din satul Hizești-Păcureti, “precum și părinții lor (străbunici, bunici și tați) au stăpânit, în deplină proprietate, domeniul Hizești pe care se găseau puțuri de petrol’. Ținându-se seama de generațiile pomenite în zapisul citat, reiese că începuturile exploatării petrolului la Hizești pot fi coborâte până către 1550.

În Țările Române, a mai arătat europarlamentarul, exploatarea petrolului s-a făcut mult timp, până la începutul veacului nostru, prin mijloace și cu metode rudimentare. Secole de-a rândul s-au folosit așa-numitele “puțuri”, “groape” sau “băi de păcură” exploatate de mânăstiri, de boieri, de moșneni sau de domni. Pe la mijlocul veacului al XIX-lea au căpătat o largă răspândire puțurile de petrol dintre care multe erau săpate până la adâncimi de peste 250 metri. Din 1780, izvoarele vremii atestă exportarea primelor cantități de păcură în Turcia și în Austria. Totodată, în deceniile 5-6 ale secolului al XIX-lea, importante cantități de petrol au luat drumul Austriei și al Rusiei. Astfel, numai Moldova a trimis în cele două imperii vecine circa 384.000 “ocale” încasând 230.460 lei”.

Rebega a continuat pe firul istoriei relatând că ”tot către mijlocul secolului al XIX-lea se înregistrează o creștere a cererilor de petrol, ca urmare a intensificării consumului de lampant, un subprodus obținut atunci prin distilarea petrolului brut. Acest derivat a căpătat în foarte scurt timp o largă întrebuințare, la început pentru iluminatul public, apoi pentru cel casnic”.

Dar, a mai spus Rebega, ”de-abia în a două jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în funcțiune primele rafinării dotate cu instalații moderne. Cea dintâi a fost construită în 1857 la Râfov, lângă Ploiești, cam în apropierea autostrăzii București-Ploiești de astăzi, de către Teodor Mehedințeanu și a trecut, un an mai târziu, în proprietatea fratelui său, Marin Mehedințeanu. Această rafinărie a obținut, în baza unui contract încheiat în octombrie 1856 între Teodor Mehedințeanu și primăria Bucureștilor, dreptul exclusiv de a aproviziona iluminatul Capitalei muntene cu gaz lampant. Contractul a început a fi executat la 1 aprilie 1857, când, prin înlocuirea uleiului de răpită cu produsele furnizate de rafinăria din Râfov, “Bucureștii au devenit cel dintâi oraș din lume iluminat în întregime cu țiței distilat”. Din aprilie 1858 lămpile cu gaz lampant s-au întrebuințat și pentru iluminatul public al Iașiului, pentru ca de-abia în 1859 procedeul să fie introdus în primul mare oraș european — Viena. În anul 1857, totalul producției Țărilor Române a însumat 275 tone țiței brut. Cu această cifră, România s-a înscris ca fiind cea dintâi țară în statistică mondială a producției petroliere, înaintea altor state mari producătoare de combustibil lichid, precum Statele Unite ale Americii (1860), Rusia (1863), Mexic (1901) sau Persia (1913)”.

Lucrurile arată mai rău când ne întoarcem în prezent, pentru că, și-a continuat Rebega expozeul, ”din cele 10 rafinării care funcționau în România la Revoluție, au mai rămas în funcțiune patru, din care doar trei mai produc carburanți. De la o capacitate-record de 34 milioane de tone de petrol în 1989, sectorul de rafinare românesc a procesat, în 2015, doar 10,3 milioane de tone de țiței”.

Așadar, ce e de făcut?, i-a întrebat europarlamentarul pe cei prezenți. Și a cotinuat cu un posibil răspuns: ”Din păcate, rezervele de petrol ale țării sunt, astăzi, mici. Mai rău este că, după 1989, industria de rafinare a fost redusă la sfert, iar cea petrochimică a fost aproape distrusă. Și mai rău decât atât este că s-au risipit resursele umane și intelectuale în domeniu – know-how-ul: chimiștii și inginerii și facultățile de profil. Germania, de exemplu, după război, a fost devastată. Aproape nicio fabrică n-a mai rămas în picioare. Totul a fost reconstruit pentru că rămăseseră oamenii care aveau competențele și experiența necesare! Ce poate face România? În primul rând, să învețe din greșeli! Apoi, să învețe, pur și simplu! Pentru ca o țară să fie puternică, ea trebuie să aibă cetățeni instruiți și întreprinzători! Trebuie identificate cu seriozitate toate resursele pe care le avem și trebuie urmărite evoluțiile și prognozele. Trebuie să vedem încotro se îndreaptă lumea în așa fel încât să putem ocupa o poziție avantajoasă. Zăcăminte de țiței importante nu mai avem. Dar avem creiere care pot gândi și mâini care pot munci! Și dacă mai punem și puțină dragoste de țară și de popor, nimic nu ne poate sta înainte!”, au fost concluziile prezentate auditoriului de către europarlamentarul Laurențiu Rebega.

Elena Jula

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *