Ziua de Comemorare a Victimelor Stalinismului. Operațiunea IUG, o pagină dureroasă în istoria românilor basarabeni

Republica Moldova marchează în 6 iulie Ziua de Comemorare a Victimelor Stalinismului.

Data a fost aleasă în memoria celor peste 35.000 de basarabeni exilați în Siberia și Kazahstan în noaptea de 6-7 iulie 1949, când a avut loc al doilea și cel mai mare val de deportări sovietice care au vizat românii din Basarabia și Bucovina de Nord. Peste două treimi din deportați au fost femei și copii.

Operațiunea, numită ulterior IUG (rusă – „Sud”), a început cu memoriul din 1948 al Ministrului de Interne al Moldovei Sovietice, Fiodor Tutușchin, către Ministrul de Interne al URSS Serghei Cruglov.

El scria că „rămășițele elementelor naționalist-burgheze moldo-române, chiaburo-banditești și speculative” rezistă procesului de „modernizare” a agriculturii și cerea permisiunea de a deporta 15.000 de familii de chiaburi sau măcar „partea cea mai ostilă și mai puternică economic a chiaburimii, în număr de până la cinci mii de oameni”.

Sovietul de Miniștri al URSS a semnat aprobat, în 6 aprilie 1949, deportarea a peste 11.000 de familii de chiaburi, sau 40.850 de persoane. Fiecare raion trebuia să realizeze o cotă de deportați. Listele nominale au fost făcute de șefii sovietelor locale și de organizațiile de partid.

Deportările au fost puse în practică de 42.975 de executori: 4.496 de membri ai grupurilor operative (marea majoritate din alte republici sovietice), 13.774 de soldaţi şi ofiţeri ai Securităţii RSS Moldova și 24.705 de activişti sovietici şi de partid. Aceștia au folosit 4.069 de camioane.

Oficial, deportații aveau dreptul să ia cu ei până la 1,5 tone de lucruri per familie. În realitate, majoritatea au fost scoși din casă cu ce au putut apuca în câteva minute: o mașină de cusut sau, de exemplu, un butoi de miere. Mulți au plecat în Siberia fără haine calde și unelte de lucru.

Au fost încărcați în 1.798 de vagoane, din care 1.548 de vagoane, la care se adăugau 250 de vagoane administrative. Trenurile s-au îndreptat spre şase regiuni din Siberia şi Extremul Orient al URSS: Tiumen, Kurgan, Irkutsk, Cita, Republica Autonomă Bureato-Mongolă şi Kazahstan.

Toate bunurile rămase, inclusiv casele și terenurile, au fost confiscate și predate statului și colhozurilor. Până în noiembrie 1949, de teamă, țăranii au cedat și s-au înscris în colhozuri, procentul de gospodării înscrise crescând de la 32% înainte de deportări la 97% în ianuarie 1950.

Mărturia Anei Vlas, născută Istrati, originară din Bălăurești, raionul Nisporeni:

„Am mers zi și noapte, noapte și zi. (…) În timpul opririlor lungi ne dădeau de mâncare. Ne spuneau: «Două persoane, un sac și două găleți.» (…) Așa ne aduceau de mâncare. Unul aducea un sac de pâine, altul găleți cu terci sau supă. Când trenul se oprea, ni se permitea să ieșim din vagon și ni se spunea: «Recuperați-vă». Aceasta însemna să ne facem nevoile. Așa și mergeam cu toții laolaltă, bătrâni, tineri, bărbați, femei.

Apoi am ajuns la Krasnoyarsk. Acolo ne-au dat jos pe toți. (…) Ne-au împărțit în grupuri, ca să ne ducă la baie, pentru că ne umpluserăm de păduchi. Trei săptămâni să nu ne spălăm și să ne culcăm îmbrăcați ca porcii! Ne-am spălat, ei ne-au dezinfectat hainele. Și iarăși ne-au băgat în vagoane.

Așa am mers încă o zi de la Krasnoiarsk la stația Parcium, raionul Ciunski, regiunea Irkutsk. Când am sosit, ne-au descărcat sub paza soldaților, pe malul unui râu. Toți aveau copii, lucruri. Apoi, a venit un militar și ne-a spus: «De azi înainte, aici vă e locul. Nu se va întoarce nimeni și niciodată în Moldova—aici vă vor putrezi oasele»”.

Lucian Ionescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *