Amara pace rusă. Similaritatea argumentelor Kremlinului față de România și Ucraina

În urmă cu mai bine de un deceniu, Vladimir Putin, și atunci, și acum președintele Rusiei, a spus că destrămarea URSS a reprezentat cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut.

În același discurs l-a criticat pe Mihail Gorbaciov, liderul sovietic sub care a fost începută și finalizată destrămarea Uniunii Sovietice, că a renunțat la putere în 1991 cu o zi înaintea datei la care era prevăzută semnarea, cu Belarus și Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni. 

Cuvintele de atunci au părut mai degrabă semne de nostalgie după un aparent trecut glorios al Rusiei ca o țară care, iată, controlează, supune și domină destinele altor țări. 

Vladimir Putin, un grandoman însetat de putere

Vladimir Putin este un grandoman și are o apetență deosebită pentru crearea și exacerbarea unui cult al personalității. În opinia lui, Rusia poate fi condusă doar cu mână forte, iar el trebuie să fie masculul alfa al țării. De-a lungul anilor, l-am văzut pe Putin cum trage cu arma sau călărește la bustul gol. L-am văzut îmbrăcat în militar sau în kimono cum își pune adversarii la podea cu ușurință în demonstrații de judo, un sport pe care îl îndrăgește. La nevoie, Putin poate pilota o mașină de Formula 1 sau poate salva jurnaliști de tigri. Poate să fredoneze imnul cu lacrimi în ochi sau să cânte romantic la pian în emisiuni televizate. Nu prea sunt lucruri pe care Putin nu ar putea să le facă.

Zilele invaziei Ucrainei arată un Putin rupt de realitate, cu o abordare istorică și un discurs care nu-și au locul în 2022. După episoadele ciudate în care a stat la o masă imensă la distanță de șase metri de președintele Franței Emmanuel Macron și cancelarul Germaniei Olaf Scholz, lucru extrem de ciudat din punct de vedere al diplomației, Putin a ținut un discurs halucinant în care a acuzat guvernarea ucraineană că este una nazistă, în condițiile în care președintele Volodimir Zelenski are origini evreiești.

Putin își dorește refacerea defunctei URSS

Putin a preluat mandatul în 2000 ca un lider hipermasculin, hotărât şi neînfricat care a aspirat să întruchipeze conducătorii anteriori admiraţi, precum Lenin şi Stalin. 

Astăzi, cultul popularităţii lui Putin este legat şi de ideea de a reanima trecutul Rusiei pentru a restabili măreţia ţării. Această dorinţă de a reconstrui Rusia ca o imagine a trecutului său justifică războiul lui Putin împotriva Ucrainei şi confruntările politice şi economice continue ale ţării cu Occidentul.

Atracţia propagandei lui Putin se bazează pe tipuri similare de dezinformare folosite în timpul erelor imperiale şi sovietice ale Rusiei, care reciclează vechea naraţiune: Occidentul e rău.

Războiul nu are loc doar pe pământul ucrainean. Propaganda preşedintelui Vladimir Putin propulsează războiul din Ucraina prin presa rusă, continuând în acelaşi timp să intensifice tensiunile cu Occidentul.

Putin şi-a amintit despre trecutul glorios al Rusiei încă din primele zile ale preşedinţiei sale. În 2003, el a emis o modificare a imnului de stat al Uniunii Sovietice în noul imn naţional al Rusiei, cu doar modificări minore ale versurilor şi aceeaşi melodie.

În 2005, Putin a numit dizolvarea Uniunii Sovietice un „ dezastru geopolitic major al secolului”, subliniind că mii de ruşi au rămas blocaţi în afara ţării lor de origine.

Nostalgia lui Putin pentru Uniunea Sovietică l-a ajutat să justifice diferite conflicte, cum ar fi invazia Georgiei din 2008, de exemplu.

Putin a apărat anexarea forţată a Crimeei de Ucraina în 2014 ca o reunificare cu Rusia. În mod similar, Putin spune că regiunea Donbas din estul Ucrainei a fost întotdeauna rusă.

„Măreția” Rusiei s-a bazat în mare măsură pe politica de cotropire a statelor din jurul granițelor sale. Pentru a porni războaie de cotropire împotriva altor state, liderii ruși s-au folosit de propagandă mincinoasă, amenințări și de cele mai multe ori deformarea istoriei.

Vladimir Putin în războiul cu Ucraina vrea să demonstreze că ucrainenii au fost, de fapt, dintotdeauna ruși, că Ucraina a fost dintotdeauna parte a Rusiei, iar Putin nu ar face decât să repare anumite greșeli istorice. Chiar dacă ucrainenii nu își doresc acest lucru, e în destinul „liderului providențial” să readucă poporul pierdut în matca eternității rusești.

Și atunci, ca și acum, aceleași minciuni grosolane. Bucovina nu a fost niciodată a rușilor

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.
Ar putea fi o imagine cu text care spune „REGAL AL AFACERILOR STRĂINE CABINETULUI ȘI A CIFRULUI 133 TELEGRAMĂ DESCIFRATĂ din. Data: 194... -III- Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Gu- vernului Regal al României în decursul zilei de 27 Iunie curent".- No.37 DAVIDESCU 1635 C.28.130. -M.O Imprimeria Centrală”

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

Ar putea fi o imagine cu text

Cât privește hotarele Bucovinei istorice ele sunt: Ceremus, Colacin și Nistru. Despre Ceremus ne amintește chiar Ion Neculce cum a fost statornicit acest hotar cu prilejul înțelegerii dintre regele Poloniei și logofatul Tautul, când acesta a fost „dăruit” cu șase sate. Și mai important este actul încheiat la 14 octombrie 1703 între reprezentanții Poloniei și ai Porții, în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara: „Inter nos et Valachiam ipse Deus flumine Tyra dislimitavit” (Între noi și Moldova Însuși Dumnezeu a pus graniță fluviul Nistru).

Concluzia o vom trage împreuna cu… împăratul Franz-Iosif al Austriei, care într-o diplomă din 9 decembrie 1862, adresată populației Bucovinei afirma răspicat: „Ca parte din Dacia veche, țara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei la așa-numita «Țară de Jos», mai târziu se numia «Arboroasa», «Plonina» și pe urma «Bucovina», după pădurea de fagi dintre Cernăuți și Vijnița […] sub eroul Ștefan cel Mare, la un măreț renume, pe care o dovedesc și astăzi numeroasele biserici și mânăstiri ca Putna, Volovăț, Rădăuți, Suceava, Solca, Moldovița, Sucevița, Dragomirna, Prisaca și altele mai multe”.

Repere istorice

Provincie istorică românească,  Bucovina a aparţinut Moldovei până în anul 1775, când a fost anexată de Austria, în urma războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

La 7 mai 1775 – printr-o convenţie încheiată la Constantinopol – Poarta otomană consimte la cedarea Bucovinei către Austria.

Şi astfel, Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu capitala la Suceava, cu peste 10 mii de km2 şi 75 de mii de locuitori, cu 233 de oraşe şi sate româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală: Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ şi Umor, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în pofida oricăror principii internaţionale – de către Imperiul habsburgic.

Guvernul habsburgic a denumit, la început acest teritoriu, „Moldova austriacă”. Curând, însă, pentru a masca anexarea, Austria denumeşte acest teritoriu „Bucovina”, după denumirea pădurilor de fagi de la Cosmin.

Până în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţie militară austriacă, iar după această dată a fost alipită la Galiţia, ca o simplă circumscripţie administrativă a acestei provincii.

Acest fapt nu a putut schimba, totuşi, caracterul românesc al acestui teritoriu. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75% din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

Unirea Bucovinei cu Regatul României

Consiliul Naţional Român, asumându-şi rolul de Adunare Constituantă, a hotărît, la 31 octombrie/12 noiembrie 1918, crearea unui guvern condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan.

Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie 1918, în Palatul Metropolitan din Cernăuţi Congresul general al Bucovinei.

În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

Referindu-se la acest moment istoric, ziarul „Românul” din 15 decembrie 1918 scria:

„Ţara mândră a fraţilor, Bucovina, dezlipită aproape un veac şi jumătate de către mişelia austriacă, a ajuns iarăşi liberă, încorporându-se în sânul Mamei sale, Bucovina a devenit iarăşi ceea ce zicea poetul – „vesela grădină”.

Ziua de 28 noiembrie va rămâne scrisă pururi cu litere de aur în istoria poporului român de pretutindeni”.

Concluzie

Rusia nu și-a dorit niciodată conflicte, după cum au spus și susțin și în prezent liderii acestei țări. „Deciziile dificile” au fost luate întotdeauna, numai după ce liderii ruși au fost „forțați” să facă asta. Așa că, vinovați pentru invaziile rusești în alte state sunt, desigur, conducătorii acestora.

Lucian Ionescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *